Marturia vietii mele

Partea 1 - Inceputuri


 Pastorul din biserica unde mergeam acum multi ani, pastorul Nelu Gurau,  spunea odata ca adevarul trebuie  zis doar daca el zideste. Uneori "adevaruri" aruncate orisicum, orisicand asupra semenului nostru il pot distruge, ii pot aduce chin si durere in viata sa. Avea pastorul Gurau dreptate, macar atunci! Da, adevarul trebuie impletit cu iubire.Atunci el devine lumina!
 Poate ca iubirea si adevarul sunt doi ochi, doua ferestre prin care trebuie sa privim lumea, prin care trebuie sa vedem semenul nostru asa cum este. Fara unul dintre ochi suntem chiori, fara amandoi suntem orbi. Nu poti percepe cu adevarat ce e in jurul tau, daca nu e in tine iubire si adevar. Fara dragoste ajungem sa fim invadati de amaraciune, iar fara adevar ajungem sa ne mintim pe noi insine, sa nu mai fim capabili de a distinge ce e real, de ce nu este real.
 M-am nascut intr-o familie ortodoxa, desi parintii tatalui meu fusesera baptisti, el insa, a devenit ca atatia copii pe care sfatul parintilor nu-i mai atingea, un fiu risipitor. Plecand departe de casa parintilor sai, la 16 ani, pentru o slujba mai buna in Brasov, a uitat repede sfatul parintilor sai. Traind o viata fara sens in timp ce cunoscuse sensul Vietii, a fost framanatat ani de zile de samanta Cuvantului, de la 16 ani pana la 43 de ani, cand acel Cuvant a rodit. Cartea de telefon pe care tatal meu o rasfoia intr-o zi de joi, pentru un numar al unui coleg, s-a deschis cumva, ciudat, la numarul de telefon al Bisericii Baptiste din Brasov. Privind fascinat la acel numar, amintindu-si de unde a plecat si ce-a facut pana atunci, de tatal sau pe care il iubise nespus, diacon in Biserica Baptista din Voslobeni, trecut la cele vesnice la doar 50 de ani, s-a pomenit formand numarul Bisericii ca sa stie daca, cumva, poate merge in aceea seara la Adunare. De la celalalt capat al firului cine i-a raspuns confirmandu-i ca in aceea zi de joi a anului 1978, era slujba divina. Coincidenta? Nu cred!...
 Tatal meu a inghitit repede doua "șpârle" de coniac și îmbrăcându-și lodenul, a fost întrebat de mama mea l-a intrebat cârcimă va merge în aceea seară.... El i-a răspuns că merge la biserică, mama mea neincrezătoare a făcut un gest din mână parcă spunându-i:  Bine o fi și o crâsmă cu numele de Biserică. Dar el chiar a plecat sa se intalneasca cu Dumnezeu la o biserica crestina!
 S-a intors la Dumnezeu in 1979 in ianuarie cand a incheiat legamant cu Dumnezeu in Biserica Baptista din Brasov, pastorita pe atunci de  pastorul Cornel Mara, care era si Presedintele Cultului Baptist. Cu ocazia asta am inceput sa merg si eu, chiar daca la 10 ani nu prea intelegeam ceva, caci tatal meu nu prea stia ce sa imi spuna, iar cei de acolo nu pareau interesati de copii. Poate doar de acelor pe care ii stiau de la Binecuvantare, dar nu de unii ca mine de 10, 11 , 12 ani...A celor veniti la pocainta tarziu!
Asa ca a trebuit sa treaca trei ani ca sa inteleg de ce a murit Christos! Vorbeau de moarte Lui mereu la Biserica... Si intr-un fel pareau ca nici ei nu inteleg ceva, Pastorul Mara un tip simpatic, inteligent si placut, era mai bun sa discute intr-o predica cam cat de lunga sau scurta ar fi degustarea unei cafele decat despre Cuvantul Lui Dumnezeu!... Sa inteleg atunci de ce a murit Christos? Cand povestioarele de doi bani erau povestite de la amvon, spre hazul si placerea pseudoreligioasa a acelor participanti care se multumeau cu zama de varza, in loc de cel putin lapte, ori nu mai zic de ceva tare di Cuvantul Sfant? Era pentru mine ca si cum ai primi in dar o carte cand nu stii sa citesti! Asta nu pentru ca intelegeam eu mai greu, ci pentru ca nimeni nu mi-a explicat de ce a murit Isus! Poate nici altii nu intelegeau!...
 Nu am fost niciodata la Scoala Duminicala pentru ca nimeni nu mi-a spus ca exista asa ceva. Am aflat doar la 18 ani ca exista asa ceva...Va inchipuiti?.. In fond, cine sa se ocupe de un copil? Intotdeauna exista lucrari mai mari si mai importante in Biserica lui Christos decat sa aduci la Mantuitorul un copil de zece ani! Si din cauza aceasta am trait cu impresia trei ani cat am fost in aceea biserica ciudata si baptista, si am ascultat predicile celor iscusiti in ale teologiei ca Isus a facut o enorma greseala murind pe Cruce! Era concluzia mea dupa nimicurile insirate de la amvon...Sau dupa aceeasi doza de nepasare! Nu am inteles ca El a murit pentru pacatele noastre…Am crezut pur si simplu ca a gresit enorm, ca trebuia sa se coboare de pe Cruce si sa le arate la toti ce putere are, ca nici un piron nu era mai tare decat El! Nimic mai fals! Vedeti, daca Cuvantul nu e propovaduit unui om indiferent ce varsta are, el nu va aduce credinta si va exista altcineva care ii propovaduieste minciunile sale cu iz religios. Acela e diavolul, desigur. De aceea mi se parea si slujba divina neinteresanta, plictisitoare…Si desigur nu pentru mine, ci pentru cei mari si implicati!
Dar cand la 13 ani am inteles ca la Cruce s-a intamplat ceva deosebit, atunci si eu am vazut lucrurile altfel…Total altfel! Incepuse sa imi placa si sa iubesc! Pe Isus si Biserica Sa!
 Un an mai tarziu am avut ocazia sa merg la Biserica Penticostala si caldura spirituala de acolo m-a impresionat. Am inceput sa merg tot mai mult in aceea biserica si in final am ramas in ea. Ciudat era ca mergeam cu tatal meu pana la intersectia de pe strada Toamnei cu Zizinului, el inca fidel Bisericii Baptiste de strada Melcilor, eu fidelizat pe strada Branduselor. Ne desparteam fiecare mergand la Biserica sa. Era ciudat si stupid! Eu avand vreo 14 ani, el avand vreo 46. La vreo cateva luni si tatal meu s-a retras din aceea biserica dupa suficienta suferinta... Mereu ne iluzionam in privinta oamenilor care ar trebui sa ne fie un exemplu, uitand ca singurul si desavarsit exemplu e Christos!...
                                                    ****************************
 Nu fac vreo propaganda Bisericii Penticostale, nici din Brasov, nici din alta parte. Dar acolo m-am simtit bine, acolo am progresat in invatatura crestina, acolo am inteles ce facuse Dumnezeu pentru mine, iar in 1987 in data de 17 mai am incheiat un legamant cu Domnul. Pe care mai tarziu l-am incalcat, din nefericire!
 In 1989 a fost numit ca pastor in biserica penticostala din Brasov, Nelu Gurau. Un om foarte inteligent, un om tanar, energic, cu predici binecuvantate de Duhul lui Dumnezeu. Si multe sperante s-au legate de el… Azi cred ca ar fi trebuit sa se lege mult mai strans de Dumnezeu decat de un om…
                                                  *****************************
 Am considerat intotdeauna ca ceva imi lipsea. Ma rugam si doream ca Dumnezeu sa imi dea acel ceva care ar fi putut sa imi umple viata. Si nu ma refer la  experienta pe care penticostalii o numesc a botezului cu Duhul Sfant…Nu! ceva dincolo de aceasta, dupa care tanjea inima mea tanara...
 Cred ca felul meu retras, speriat de a fi cu ceilalti oameni, lucru pe care nu l-am corijat nici macar la cei peste 40 de ani de acum,  aparandu-ma prea des cu sarcasm si cinism, in dorinta de-a fi lasat in pace, sau ca un strigat de ajutor neinteles, mai degraba a influentat in mod negativ, dezvoltarea mea spirituala, dar cred ca cel putin pentru aceea perioada am fost scutit sa intru in contact cu mediocritatea religioasa care domina din ce in ce mai mult Biserica crestina. Nu ca am fost mai bun, dar nu mi-am stabilit o stacheta…Singura stacheta era Cerul!  Si poate daca as fi fost perseverent, daca nu as fi obosit, poate ca as fi primit ce doream. Asa a ramas doar un vis frumos. Si poate cine stie, am fost prea naiv si prea putin ambitios! Lasandu-i pe alti sa ma "ajute"!
 La 18 ani si 11 luni a trebuit sa incep sa imi satisfac datoria fata de aceasta tara, de aceasta Românie. Am fost incorporat pe 16 septembrie 1987. Au fost 16 luni de privatiuni, de foame, de oboseala, de umilinte care trebuiau sa scoata din mine un barbat adevarat. Cel putin asa se spunea. Dar poate ca a fost importanta pentru ca am vazut ca si acolo Dumnezeu imi poarta de grija. Chiar in situatii diverse.
 Dumnezeu m-a ferit de accidente, chiar si cand dupa patru luni instruirea mea devenise altceva, adica munca bruta in constructii si care parea foarte esențială pentru țara  mea. La fel cum era si munca in agricultura sau unde această țară mă trimitea...Dar aia o desfasuram doar duminica, când se spunea că suntem liberi de program. Totul fara sa fim vreodata platiti, ba dimpotrivă. Si uite asa țara aceasta a progresat datorita militarilor, elevilor si puscariasilor, adica a sclavilor institutionalizati.
 Am lucrat si in constructii in armata. Nu conta ca nu ma pricepeam, ca nu aveam un Instructaj al Protectiei Muncii, ca nu aveam o coarda de siguranta la zeci de metri de pamant cu care sa fim feriti fata de o cadere accidentala.. In constructii lucram pe schela avand ca echipament de protectie  o salopeta rupta si o casca de protectie galbenă. Orice pas gresit făcut pe aceea schelă ne-ar fi putut sa aduca moartea, pentru ca nimanui nu-i pasa ca militarii sa aiba un minim de siguranta. Totul parea precum azi, prea scump, iar viata umana prea ieftina...
  Si mai era foamea. O foame crancena. Si cum traiam finalul unei Epocii de Aur in care nu mai gaseai nici macar biscuiti, exista o mare problema. Bineinteles ca nimanui dintre cadrele militare nu ii pasa. Ei mancau excelent la popota unitatii, platind de curand, 10 lei la masa de pranz, (caci pana in 1986 mancau gratis) din cele 3000 de lei castigati pe luna ca viteji militari care neavand cu vreun inamic extern sa se lupte si transformandu-si burtiile in burdihanuri lenese, trebuiau sa se confrunte in mod necesar cu un inamic, asa ca au descoperit in soldatii nemancati si nedormiti, un inamic facil si incapabil sa le dea o replica pe masura. Iar daca exista razboiul perfect, el poate incepe cu o forta militara ce nu poate fi contracarata cu nimic. In fond, cadrele militare ale comunismului descoperisera razboiul virtual, mult inainte ca Internetul sa ni-l aduca in case. Ei puteau tavali la propriu soldatul romanesc in orice glod fizic ori moral, cu obtiunea obligatorie ca a doua zi, acesta sa fie curat si sa miroase a lacramioare, inchisi in unitatii, blocati, uitati, furnici intr-un musuroi concentrational, mai abtiri decat vecinii nostrii de la puscarie, cum am avut eu, sa se intrebe in ce mod ar putea sa se intample o astfel de minune, fara sa comiti infractiunea de a fugi o ora din unitate pentru a cumpara/fura un sapun sau un deodorant.  Ei na! Motto acestor oameni era: Soldatul romanesc trebuie sa se descurce in orice imprejurare! Sven Hassel ar fi avut ce invata de la armata comunista romana! Nebuie si ticalosie la maxim!
 Foamea!... Tulburatoare pentru ca asa cum sunt cele mai groaznice lucruri care exista, nu e ea, nu neaparat foamea, ci lipsa de speranta a unui viitor. V-ati intrebat vreodata cum e lipsa de speranta? E foame? E sete? E sa ramai in armata comunista fara Noul Testament ascuns in buzunarul mic al pantalonului? Stiti cum am vazut eu foamea intr-o seara din octombrie 1987? Ca nu mai puteam...Cumva ceva devenea atat de dureros si fara sens ca nu mai puteam...Foame! Foame! Foame! Ce rau facusem? Ce nebunie exista in tara mea incat sa fiu mereu flamand? De ce locotenentul Paic, cu care mancam din conservele trimise cu greu de mama mea, imi punea masca anti-gaz pe figura si ma obliga sa fug 5-6 Km cu ea si tot armamentul pe mine, iar cand o dadeam jos, din aceea masca, curgea un pahar de 150-200 grame apa formata din respiratia mea? Aproape ma inecam cu propria apa nascuta din respiratie si sudoare! Si atentie! Eu nu am trecut printr-un razboi!... Oare cum ar fi fost la razboi cu astfel de ofiteri si subofiteri incercand sa-si invinga armata lor, nu pe a altora? Foamea! Mistuitoare, dar ne facand nimic acesti oameni ca sa o potoleasca!...Intr-o dimineata de duminica, intr-un inceput de octombrie placut, cum poate fi doar la Galati, trist totusi, dupa ce ne terminasem treaba prin unitate, am gasit o gramada de moloz uitata de luni de zile, dar acolo am gasit si o “comoara”: o bucata de paine avand vechimea probabil a gramezii. De luni de zile in aceasta unitate parasita din Galati... In prima instanta am vrut sa o mananc, dar era atat de plina de moloz, alba, puteai sa o confunzi cu o piatra, incat imi era teama sa nu ma imbolnavesc mancand asa ceva. Da! Dar imi era atat de foame!...Oricum mi-a venit o idee mai buna: azi voi manca ceva natural...Erau cativa copaci mai mici cu o frunza lata pe care eram hotarat sa o mananc...Mi se parea ispititoare. Cineva mi-a dat insa cateva sticksuri ca sa imi amagesc foamea. Un excelent om, un maghiar deosebit din  judetul Brasov, un veteran, a simtit nevoia sa fie solidar cu un prapadit ca mine un biban, el care era caporal si avea o vechime in armata de vreo 10 luni! Sa isi imparta putinele sticksuri cu mine un nimeni! Poate si el saracu' a ramas flamand pentru ca si-a impartit cele cateva betisoare cu mine!... Ii multumesc lui Dumnezeu pentru el si pentru sticksurile lui care pe moment mi-au alungat gandul de la pomii cu frunza lata...Sa fie Dumnezeu cu el pe veci!....Si pana sa servesc pranzul acesta din verdeturi, am fost anuntat spre surprinderea mea ca sunt asteptat la poarta unitatii. O veche cunostiinta mi-a adus atunci pui prajit, cartofi si salata! Cred ca a fost cel mai grozav pranz servit vreodata! Si cred ca nu a fost o coincidenta. De fapt, stiu sigur, ca Dumnezeu s-a ingrijit de painea cea de toate zilele asa cum El a promis! Si chiar daca puii prajiti nu i-am mancat zilnic, macar cat am lucrat in agricultura, mai ales toamna, am avut de mancat. Ba o burta plina si recunoscatoare de sfecla furajera, ba de ceapa goala, ba de ardei pentru export, ba porumb crud... Acum cumpar porumb din acela la conserva ca sa fac pizza. Atunci mancam tot ce era mai natural de pe ogoarele scumpei patrii. Oricum nu a mai fost aceea foame groaznica pe care am simtit-o in aceea zi de octombrie 1987.
 Ba chiar mai mult! Pazeam un tren miltar intr-o gara din Faurei pe la sfarsitul lui martie 1988. Era cinci dimineata, frig, plictiseala si o patrulare inutila a unui tren militar, inarmat cu un AK-47 de productie romaneasca, avand in sectorul armei cinci cartuse de razboi.... Pe o linie alaturata fusese un tren incarcat cu grau care plecase, de un timp si din care prin crapaturile de la vagoane cazusera seminte. O femeie venise sa adune boabele de grau, de mare pret, intr-un timp in care totul si nimic nu mai conta si care altfel ar fi fost mancate de pasari, cazute pe langa linii. Insa aceea doamna mi-a cerut prima data voie mie sa le adune...”Va rog, adunati!” i-am spus. Nu era treaba mea...Insa era un risc sa lasi sa se apropie de tren pe cineva strain. Exista o divizie miltara de diversiune, misterioasa, legendara chiar, despre care am auzit ca se ocupa cu tot felul de teste. Adica testa paza diferitelor obiective militare, ori noi aveam un tren militar a  carei tehnica militara veche, dar extraordinar de scumpa, sovietica, buna pentru inceputul anilor '60,  valora se pare, dupa spusele ofiterilor daca e sa-i credem, 585 de milioane de lei in valoarea anului 1988. Ca un exemplu un apartament de trei camere costa in jur de 200 de mii de lei. Noi pazeam un "cartier" intreg. Acei militari special antrenati mergeau in unitati si furau la propriu steagul de lupta al unitatiilor. Iesea cu uriase scandaluri, cu demiteri, degradari si poate cu batalioane disciplinare. Sau puneau o stampila cu o cerneala speciala, care nu se stergea in conditii normale, cu cuvantul “MINAT”! daca garda nu isi facea datoria si nu era prezenta...Asa ca am fost cu ochii pe aceea femeie. Nu puteam sa fii sigur niciodata cu cine am de-a face. Nu a fost cazul sa ma sperii, dimpotriva!
 Pe la cinci si jumatate, eu care nu am fost niciodata interesat de dulciuri, cu toate ca acum sunt pedepsit sa am diabet, mi-a venit pofta de o prajitura. De ce nu stiu. Fara sa vreau prin cap imi treceau imagini cu prajituri, derulandu-se fara sa vreau...Era desigur oboseala noptii, a zilelor de stres din armata...Prajituri si prajituri!...Dar in momentul acela aceea, femeie ce aduna graul, pur si simplu s-a oprit din lucru. Ar fi trebuit sa vedeti scena! A ramas  cateva clipe parca paralizata cu mainiile in grau de langa sina, apoi s-a intors incet spre mine si m-a privind lung si atent de parca niciodata nu m-ar fi vazut decat in acel moment. S-a ridicat incet, ne mai fiind interesata de graul de pe pamant, cu care isi putea hrani animalele, si s-a apropiat de mine cu o punga de nylon in care invelite in servetele albe ceva ce imi doream atat de mult si atat de straniu: prajituri! Mi le-a dat in spunand: "Ia-le in Numele Domnului!" Am fost uimit si sunt uimit chiar si azi. Ce sansa este ca totul sa fie o intamplare? Ce sansa este ca cineva sa vina cu prajituri la cinci dimineata pentru a aduna grau, dar apoi sa le dea unui militar necunoscut, chiar in momentul cand acela si le dorea, in Numele Domnului?
 Pentru mine aceste lucruri au insemnat un semn! Ca Domnul nu iti da doar painea cea de toate zilele, iti da si o prajitura! Nu iti da doar ce a promis, iti da mai mult decat atat. Dar trebuie sa ai credinta si rabdare...Ceea ce mai tarziu nu am mai avut!
                                                      **********************
 Poate cel mai urat lucru din armata pe langa privatiunile materiale ale unui stagiu militar efectuat in vremea comunista, era acela ca erai urmarit! Ofiterii aveau selectati dintre soldati, baieti care isi urmareau colegii...Dar era acolo cel mai de temut om: ofiterul de contrainformatii, sau CI-stul cum i se spunea, a carui munca era sa urmareasca atat militarii in termen, cat si cadrele militare. Orice unitate avea asa ceva.
  Sincer nu am fost o persoana care sa discut cu multi camarazi despre Dumnezeu. Dar am facut-o cu cativa colegi. Si citeam pe ascuns Noul Testament! Daca as fi facut-o pe fata mi l-ar fi confiscat! Ura impotriva lui Dumnezeu era extrema. Mai ales ca ne invecinam printre alte obiective destul de ciudate, cum ar fi un liceu, o inchisoare, o fabrica de paine, un spital pentru TBC-isti si cu o biserica ortodoxa, cred ca se numea Biserica Negru-Voda. De Pasti au dublat garda doar la gardul acelei biserici, ca nici unui militar sa nu-i treaca prin cap sa sara gardul si sa mearga la slujba de Inviere!
 Uneori pe nepusa masa ofiterii se hotarau sa ne faca controale la buzunare, si uneori la valize, in speranta ca vor gasi, ceva literatura religioasa sau alte materiale care nu corespundeau ideilor oranduirii socialiste. Materialele pornografice insa, se bucurau de o ingaduinta suspecta din partea cadrelor. Biblia insa era cea mai urata si urmarita Carte.
 Era in luna mai 1988, cand s-a intamplat asa ceva. Eu aveam un Nou Testament micut in buzunar si nu doream sa imi fie confiscat.  Brusc ofiterii au dorit sa ne faca un control la buzunare. Parca eram niste delicventi, niste hoti!... Intamplator sau mai degraba nu, langa mine era un container pentru deseuri metalice, dar care niciodata nu se punea nimeni nimic in el, uratind prin prezenta lui aleea principala a unitatii, mereu foarte curata si varuita. Eram inconjurat de treizeci de soldati si cadre militare. Nu ma pot lauda ca am rapiditatea de mana a unui scamator, dar am reusit sa iau Noul Testamentul din buzunar si sa-l arunc sub container, ca sa il salvez, fara ca nimeni sa vada. Cred ca in clipa aceea Domnul a inchis ochii tuturor celor prezenti, alta explicatie nu am. Buzunarele mi-au fost controlate fara obiectiuni! Seara am recuperat de acolo scumpa mea Carte Sfanta! Slavit sa fie Domnul Isus Christos!
 Insa avand si o felie de paine (foamea inca ma incoltea), locotenetul Mihai Pletoianu, comandantul meu de grup, cel care ne spunea cum el avea in Scoala de ofiteri de Artilerie, de pe strada Mihai Voda, culmea! din Brasov, tot timpul o felie de paine in buzunar, cand mi-a gasit-o pe a mea, s-a suparat cam tare pe mine pentru asta...Nu era un baiat rau, dar sincer nu am putut sa-l inteleg niciodata. Daca o felie de paine ascunsa in buzunar supara, cat i-ar fi suparat pe toti acestia Painea Vietii?...
 Inca de pe aceea vreme doream sa scriu poezii crestine, iar in armata am scris vreo trei intr-un carnet. La un control inopinat la valiza, mi-a fost gasit carnetul si i-a fost predat comandantului de divizion. Caci a scrie poezii crestine era desigur primejdios pentru oranduirea socialista. Comandantul  de divizion, tovarasul locotentul-major Bulhac m-a invitat sa discutam in biroul său despre poeziile mele și, desigur, despre religie. Nu era un om rău, ba dimpotrivă. Era un om aparte!... Și cred că dorea să audă și altceva decât propaganda otravită a regimului comunist, însă orice îi spuneam, el îmi dădea o replică versată, negând orice afirmație a mea...Eu aveam 19 ani, el avea 35 de ani, era un om inteligent și abil, care făcuse Academia Militară, o facultate militară, și care în final s-a arătat dezamăgit de mine, spunându-mi că versurile erau bune, dar eu nu mă ridicam la înălțimea lor (sic!). Poate avea dreptate! Dar orice îi spuneam, el găsea o replică pentru a nega totul! Iar daca nu ai o bază de discuții cu cineva, o chestiune pe care amândoi să o considerați reală și de la care să extindeți subiectul, atunci totul devine o pierdere de timp! Oricum ar fi, m-am bucurat de o anumită apreciere a acestui comandant în cele cateva luni până la finalul stagiului militar. Și mă gândesc acum că poate discuția, cu tot negativismul acestui comandant, a contat măcar un strop...Cine știe? Doar Dumnezeu!
 Și totuși cred, că nu dorea să fie învins, ci convins.
                                                    *************************
 În septembrie 1988 doream să merg acasă într-o permisie, când a apărut în locul unde ne adunam, noi, ce-i ce serveam patria la diribau, lângă zidul pușcăriei, locotenentul-major Rusu, CI-stul unității. “Ce?.. Mergi acasă?... Te duci la biserică, bă Pop?...” mi-a strigat el cu răutate în glas. Am rămas surprins. Nu credeam că mă cunoaște. Nu știam că ar știi de permisiile mele. Dar s-ar putea ca noi creștini să fim mult mai cunoscuți decât ne închipuim, având, vorba Apostolului, un nor mare de martori. Pamântești și invizibili... “I-a intră tu la mine în birou, să stăm un pic de vorba, bă, Pop!” mi-a strigat Ci-stul dur. M-am supus și am intrat, chiar daca mă simțeam un pic speriat. Poate chiar un pic mai mult. M-a poftit sa stau jos și a început un soi de anchetare a mea. Aflase că sunt penticostal, care cred eu, era o infracțiune destul de gravă în ochii acestui om și a regimului, a Țării Românești și socialiste... M-a intrebat dacă în vreo permisie sau învoire de-a mea fusesem la biserică. Nu avea sens să mint și nu vedeam de ce să mă ascund, așa că am recunoscut că da. Fusesem la biserică. Mi-a spus clar că fiind miltar nu am voie să merg la biserică! -Clar? m-a intrebat el -Foarte clar! am raspuns eu.  M-a intrebat dacă în Galați am fost la biserică. I-am spus ca da. La baptiști, pentru că erau mai aproape de unitate, decât penticostalii unde fusesem doar o dată într-o învoire de vreo 48 de ore cu mama mea, care venise din Brasov să mă vadă! Într-o învoire de 4 ore nu putea să ajung acolo, decât la frații mei baptiști și să mă întorc în timp util. (Mi-a duc aminte că de de câte ori mă duceam la aceea biserică micuță, dar minunată, era un frate și cu soția sa, oameni mai în vârstă care mereu mă invitau la ei acasă ca să servesc prânzul. I-am refuzat mereu și parcă acum îmi pare rău, căci erau oameni ai lui Christos.
                                               ************************
 Tovarășul Ofițer de Contrainformații Rusu a continuat interogatoriu și m-a intrebat cine mă vizitează pe mine, așa, de regulă. I-am spus că o doamna cu numele Moraru, care stă în Galați, prietenă cu mama mea, și care îmi mai aducea câte ceva de mancare, și mai rar parinții mei. Atât. "Nu", zice CI-istul, parcă gândindu-se la ceva mai profund și adevărat. "Te-a mai căutat cineva!..." Și mi-a dat numele cuiva de care nu auzisem niciodată. Am negat. A renunțat să mă acuze că am fost cautat de cine știe ce persoană din Galați, cu care ei aveau o problema, presupun... “Bă, dar ia zi tu, bă, ce faceți voi acolo, la biserică, când vă adunați?...Vreau să știu și eu!” mi-a cerut el. Poate ca ar fi trebuit sa-l invit sa vada exact ce faceam noi acolo. I-am spus ca ne rugam, citeam din Sfanta Scriptura, cantam... “Mă, dar eu am auzit ca sunteti finantati de americani!” spuse cu rautate si ironie locotentul-major de contra-informatii. Un om de vreo 35-38 de ani care parea ca stransese suficienta ura invatata pentru toti pocaitii si americanii mamii lor, cat sa dea la altii pe gratis... I-am raspuns ca nu stiu ce finantari ar face americanii. Mi-a replicat ca americanii prin finantarile lor, contribuiau la actiuni impotriva statului socialist roman! Dorea sa spuna ca si eu, chiar daca indirect, sunt implicat in actiuni contra oranduirii socialiste! Periculoasa acuzatie care ar fi putut sa imi aduca niste ani de temnita. Ca sa fac o gluma, ar fi trebuit sa ies pe o poarta si sa intru pe cea a vecinilor de alaturi...Insa i-am explicat ca Sfanta Scriptura ne indeamna sa fim supusi autoritatii, nu sa ii facem probleme, sa avem o viata pasnica si linistita. Intr-un final dupa mai multe intrebari si acuzatii, mai mult sau mai putin voalate, m-a lasat sa plec. Afara ma astepta locotenetul-major Caramalau, care era comandantul meu direct pe “linia” constructiilor. Eram detasat la diribau pentru o perioada lunga. Caramalau parea un pic ingrijorat afland ca fusesem chemat la raport de ofiterul de contrainformatii. “Ce a vrut ăsta, mă, cu tine?” m-a intrebat deranjat de gestul CI-istului, locotenentul-major Caramalau in stilulul său direct și cinic... Un tip care m-a plesnit cu casca peste spate, la plamani, cand nu am facut norma de decapat peretii cu vreo doua luni inainte. Norma inventata de el. Dar senzatia a fost groaznica cand plamanii au ramas fara aer in urma loviturii sale puternice. M-am sufocat! Stia cum sa loveasca! Totusi niciodata nu l-am urat, dimpotriva...“Era suparat ca merg la biserica, la penticostali!” am recunscut eu. Locotenentul major Caramalau era un tip dur, corect si fara frica, cam betivan, dar asta e, un om dintr-o bucata care nu parea sa accepte vreun compromis, cu o față aspră și greu de impresionat. A rânjit și mi-a zis pe un ton sarcastic:”Și cel durea pe el capul?”. Mai avusese soldați de la alte confesiuni decât cea ortodoxă, cum eram eu si alți neo-protestanti. Nu făcuse niciodată discriminări. “Dorea sa stie ce facem noi acolo, la biserica!!” .“De ce nu l-ai chemat sa vina sa vada la fata locului?” a zis el sarcastic.”Va dati seama ca ar fi crezut ca il iau peste picior!” am răspuns eu trist. A dat din cap: “Aşa sunt ăştia ca Rusu!” a spus el cu o doza de dispret, chiar scarba la adresa securistilor.
 Am povestit destule in cei 30 de kilometri care i-am parcurs de la Galati cu trenul impreuna. Ne-am despartit in Braila. Mi-am zis ca mai exista si oameni care nu urasc ceea nu cunosc si care sunt deschisi la minte.
  Am ajuns seara la Brasov. Ma simteam liber pentru cateva ore, parca nu mai exista armata, nu mai exista foamea, nu mai exista umilinta, nu mai exista ofiterul de contrainformatii si toate acele lucruri urate care trebuiau sa ma transforme totusi, intr-un barbat adevarat...Sau, cine stie, poate mai degraba intr-un crestin adevarat. A doua zi am incalcat din nou legile statului roman si m-am dus la biserica. Ba inca de doua ori! Si dimineata si seara! Cred ca mereu am fost in felul meu un rebel!...
 La sosirea mea in unitate, cred ca era miercuri, am fost din nou invitat la tovarasul locotenert-major Ursu, care dorea sa afle ce am facut in permisie. Se pare ca permisele mele devenisera un subiect foarte important pentru acest vajnic aparator al oranduirii socialiste!
 Prima intrebare a fost daca am fost la biserica duminica. I-am raspuns afirmativ. Nu a mai insistat pe acest subiect. Mi-a reluat acelasi set de intrebari, testand sa vada daca am spus adevarul prima data. Parca facusem cine stie ce crima! Apoi a fost interesat sa afle pe cine cunosc in Galati. I-am spus ca mama mea are un var de-al doilea. Pe care l-am vizitat impreuna cu ea, cand a venit in Galati de vreo doua sau trei ori. A dorit ceva mai tarziu, sa afle daca in familia mea mai exista pocaiti. Mai aveam o matusa la Bucuresti, care era credincioasa la Biserica Baptista. “Are copii?”.  “Are!”am spus eu. “Sunt pocaiti?” m-a intrebat curios. Am ras fara sa vreau. Cu tot stresul anchetei. "De ce razi?" a intrebat el iritat. "Pentru ca nu sunt pocaiti, ci sunt ca dumneavoastra!”. A ramas surprins. “Cum ca mine? Ce vrei sa spui?” “Adica lucreaza in domeniul Securitatii!”. “Hm! Si cum ii cheama?”. I-am spus numele varului meu si apoi numele sotului verisoarei mele. O clipa a incremenit si a parut usor speriat, nu ma intrebati de ce, pentru ca nu stiu. “Il cunosc! Il cunosc pe sotul verisoarei tale!"  a raspuns nu doar ganditor sau deranjat, ci ca parand ca a calcat pe un taram unde nu e bine sa te bagi. "E cel care se ocupa de Televiziunea Romana!” gandindu-se la sotului verisoarei mele.”Nu stiu unde lucreaza!” i-am raspuns eu, mirat si oarecum detasat vazandu-i reactia.  “Acolo!...Da!.. Acolo lucreaza!...” a raspuns cu glas scazut, ganditor. Dupa cateva clipe, urmatoarea miscare a fost sa ma salute si sa ma lase sa plec. Nu m-a mai deranjat niciodata. Se pare ca a fost doar o coincidenta de nume. Pentru ca simpaticul sot al verisoarei mele a negat ca ar fi avut treaba cu TVR vreodata! Sau poate ca nu! Nici acum nu stiu! Si nici nu imi pasa!
 A fost o experienta neplacuta, dar cred ca un crestin ajunge sa fie definit, nu prin experiente placute (cu toate ca se acrediteaza si aceasta idee), ci sa fie format de cele neplacute, de prigonirile pe care le traieste in viata.


  Partea 2 - Profetii adevarate


 A venit ziua cand armata a luat sfarsit. Cu oarecare tristete m-am despartit de camarazii mei. Oricum 16 luni am fost impreuna, trecand prin momente frumoase si mai putin frumoase. Cand am ajuns acasa, mi se parea ciudat totul. Eu devenisem o persoana diferita, mai sobra, mai rea, ceva din idealismul tineretii ma parasise. Nu eram mai barbat! Eram poate altfel! Dar nu-L uitasem pe Dumnezeu. Imi doream atat de mult sa ma apropii din nou de El, sa-L laud si sa fim acei prieteni care fusesem inainte de armata, ba chiar mai mult. Nu am de ce nega: armata ma indepartase de El intr-o masura. Acolo nu mergeam la biserica decat rar, nu puteam sa merg des, nu puteam citi Cuvantul lui Dumnezeu oricand. Dar nimeni nu ma putea opri sa ma rog. Iar asta a fost foarte important!
In seara cand m-am intors din armata imi aduc aminte ca m-am culcat si ma gandeam ca dimineata la 5.30 nici o trompeta nu o sa ma mai trezeasca cu sunetul ei vioi. Dar nici nu o sa ii mai vad pe camarazii mei...A doua zi va fi altfel!
                   ****************************
 Cam in aceeasi perioada cand m-am intors de la armata, a fost numit si pastorul Ioan Gurau in Biserica Penticostala pe care o frecventam. Eram la inceputul lui 1989. Dupa ce el fusese pastor pe la Lemnia, Sanzieni, ma rog, in zona dintre Targu-Secuiesc si Bretcu, acum venise pastor plin in Brasov. Bucurie mare in special pentru tinerii care erau in biserica si care vedeau in el nu doar un exemplu, ci un lider promitator. Cred ca avea in jur de 31-32 de ani, pastorul Gurau! Iar tinerii se agata naivi, cand e vorba de crestinism, cel putin, tot de cei tineri!
 Tinerii din Biserica Penticostala erau impartiti in partasii de casa si m-am alaturat si eu uneia dintre ele, unde, dincolo de ceea ce am fost ulterior acuzati de acest stimabil pastor, ne-am adunat in proportie de 95% in prezenta parintilor. Iar acolo am invatat din Cuvantul viu al lui Dumnezeu, ne-am rugat, am cantat, am impartasit experiente bune sau rele din viata noastra. Si daca mai tarziu cineva s-a casatorit cu o persoana care mergea la aceeasi partasie, eu nu vad nimic rau sau demn de vreo acuzatie. Dar cred ca sunt oameni care conduc si se nasc cu un suflet batran, si care devine tot mai batran, chiar daca fizic sunt inca tineri. Si sunt oameni care au un suflet tanar, chiar daca au fire de argint in cap. Sper sa ma numar printre ultimii...Pentru ca ceva mai tarziu pastorul Nelu Gurau desfiinta partasiile, incercand un control personal si autoritar al tuturor tinerilor. Un gest pe care nu l-am inteles nici macar acum. Si unii dintre tineri s-au rupt de aceasta biserica si au plecat sa caute partasie cu Dumnezeu fara a fi controlati in inchinarea lor de oameni care cred ca pot decide cand, unde si cum sa se inchine cei care cauta fata lui Dumnezeu!. Ma gandesc si acum ce sens a avut ca  pastorul sa faca asta, mai ales ca era dupa Revolutie. Nu stiu ce sa zic...Dar e trist!
                                                                   ..........................
 Nu am fost niciodata talentat la muzica, chiar daca am cantat in corul bisericii cam doi ani. Ma rugase fratele pastor si am vrut sa-l ascult. Adica imi cam impusese. A fost o eroare sa-l ascult. Nu era talantul meu. De fapt, nu stiam care este talantul meu, cum nu il stiu nici macar acum. Poate nu există. Asa ca m-am chinuit acesti doi ani si poate am chinuit si urechile ascultatorilor. In fine, el ruga pe orice tanar in casa caruia intra, sa se alature Corului. Uneori trebuie sa invatam sa spunem: NU! atunci cand nu avem capacitatea pentru o slujba. Daca Dumnezeu spune ca El a facut pe toti pentru un scop, trebuie sa-l vedem care e acela!
 Iubeam rugaciunea, insa!... Si cand iubesti sa ii vorbesti lui Dumnezeu si El iubeste sa iti vorbeasca! In august 1989 ma rugam singur, acasa, si inainte de finalul rugaciunii,  Domnul mi-a spus ceva ciudat: “Ceausescu nu v-a rezista pana la sfarsitul anului!” Nu mai imi aduc aminte pentru ce ma rugasem. Am ramas inmarmurit cateva clipe.  Pe moment am avut o speranta deosebita! Dar auzisem despre el in 1983 de la nasul meu, despre un asa zis profet, cine o fi fost ala, care ii profetise moarte lui Anwar Sadat, presedintele Egiptului, acum o facuse si pe a lui Nicolae Ceausescu in acel an. Ceausescu nu a murit in 1983 precum zisese ghicitorul. Nu-l iubeam pe Dictator. Apoi indoiala si deprimarea m-a cuprins. Zilele treceau, apoi saptamanile, apoi lunile... Era imposibil! Cum sa cada Ceausescu?...Doar daca murea...Ori imi parea ca o duce destul de bine.
 Si totusi in lunile care au urmat au inceput sa cada regimurile comuniste in Europa si am inceput sa imi recapat speranta. La inceputul lui decembrie am povestit la doi prieteni de aceasta profetie. Actualmente despre unul nu mai stiu de ani de zile nimic. Stiu ca locuia in Feldioara. Posibil sa mai fie acolo. Insa celalalt s-a casatorit cu o verisoara de a mea doi ani mai tarziu, asa ca poate confirma ca spun adevarul. In 5 decembrie 1989 i-am facut o vizita acasa si i-am povestit profetia. Insa eram oleaca dezamagit: “Anul se termina si se pare ca Ceausescu nu se va clinti de la putere...”, i-am spus cu naduf. “Ei, ai rabdare! Anul nu s-a terminat!” m-a incurajat el. Seara dupa ce am revenit acasa, m-am rugat: “Doamne! Ai zis ca Ceausescu va cadea de la putere pana la sfarsitul anului! Cand se va produce asta? Pentru ca mai e putin...”, am intrebat eu destul de deznadajduit. Dar un glas in inima mea mi-a raspuns: “ ...16 si 17 vor fi Zilele!...” Raspunsul s-a oprit aici. "Zilele de ce anume?" m-am intrebat din nou dezamagit..."De cadere a lui Ceausescu? De altceva? Ce zile?..."
 Dar in seara de 17 decembrie, fiind duminica, cand am iesit din biserica si veneam pe la ora 20.00 spre casa, am vazut masini ale armatei gonind inspre iesirea orasului Brasov spre orasul Sfantu Gheorghe cu girofarurile aprinse. Mai multe Aro verzi care pareau gonite de o furtuna... Mi-am dat seama ca se petrecea ceva neobisnuit. Mi-am adus aminte de profetie... Ajungand acasa am dat drumul la radio si am prins  cu greu Vocea Americii. Asa am aflat de Revolutia de le Timisoara! Iar apoi pe 22 decembrie Ceausescu fugea, iar pe 25 decembrie era executat. E trist ca i-am dorit atunci moartea, dar vedeam in el pe diavolul insasi. Acum regret! Dar, din pacate pentru el, a fost un impotrivitor al lui Dumnezeu, incercand sa se aseze ca dumnezeu pe tronul inimilor romanilor, inconjurat de mandrie si minciuna, iar asta l-a costat viata.
                                                     *******************************
 Ma gandesc ca pentru cel ce se apropie de Dumnezeu, El are lucruri mari sa-i dezvaluie. Viitorul nu mai este doar un intuneric de nepatruns; intr-un fel totul poate deveni clar daca Dumnezeu il lumineaza. Atunci cand Duhul Sfant nu mai e doar Fiinta divina din alta lume, ci Prietenul tau, Tovarasul tau. Un tovaras care este mereu cu tine. Dar mai este o forta teribila care te doreste pentru a te nimici pe veci. Orice dar primesti de la Dumnezeu, va fi o forta in plus desemnata, pentru distrugerea ta. Va exista o presiune atat de mare incat numai alipit de Dumnezeu poti sa supravietuiesti. Altfel nu ai nici o sansa!
 Am mai avut unele profetii, care au fost reale, cel putin asa mi-au marturisit cei carora le-am spus...
 Intr-o zi eram la o adunare de tineret la biserica si ne-am rugat cu toti. Era prezent pastorul Gurau si fratele Peter Siegel. In timpul rugaciunii am avut o viziune atat de frumoasa, plina de romantism as putea spune. Era roua ce se prelingea pe frunze de un verde crud, pe flori si care stralucea in soare ca niste diamante. Superb! Dumnezeu poate fi atat de romantic! Cea mai frumoasa si romantica Fiinta din cate exista! Pacat ca latura asta nu o vedem mai des...
 La finalul rugaciunii fratele Peter Siegel a intrebat daca cineva a avut o viziune sau un cuvant din partea lui Dumnezeu. Am ezitat sa povestesc despre roua pe care am vazut-o, neintelegand ce poate fi cu ea. Poate era doar asa o idee de-a mea. Poate ma inselam. Textul biblic de studiu a fost insa  din Psalmul 110 versetul 3b:” Vine tineretul Tău la Tine, ca roua!” Atunci am inteles ce era cu roua aceea. La fel am inteles intr-o viziune de trei secunde cateva luni mai tarziu, ce inseamna lucrarea lui Christos in viata omului. Aceasta viziune am descris-o  in eseul: Acel Cer ce se inchide.
 Dar exista in viata omului momente de nebunie. Mi se parea ca ceva nu e suficient! Doream aceea bucurie si frumusete pe care a simtit-o fiul risipitor cand tatal sau l-a primit inapoi acasa. Sa traiesc si sa simt maretia iubirii si iertarii lui Dumnezeu.  Asa ca m-am rugat sa devin un fiu risipitor, ca sa traiesc, nu pacatul fiului cel nesabuit, ci iertarea sa minunata. Sa inteleg cum e sa primesti totul din partea Tatalui. Am facut aceasta rugaciune in 1991. In 1999 primeam raspunsul... Cumplitul raspuns!...
 Desigur e greu sa creada cineva care este neobisnuit cu puterea lui Dumnezeu in profetii. Eu am auzit de o gramada de minuni, dar nu am vazut nici una! Cred ca exista, dar cred ca sunt mai rare decat se spune in Biserica Penticostala sau cea carismatica. Mult mai rare! De fapt si legat de profetii- majoritatea sunt minciuni scoase de mandria unor oameni care asteapta aplauze si laude. Am urat sa le povestesc pe cele traite de mine. Au fost comorile mele... Nu le-am povestit! Probabil am fost egoist si am gresit. Iar daca azi le povestesc o fac pentru a intari fratii mei care nu mai sunt siguri de calea asta! Nu i-am crezut pe acei care spun ca au trait minuni din juma’  in juma’ de ora, ca si cum minunea devine norma si nu exceptie. De fapt, sunt un om foarte sceptic...Indiferent daca e bine sau rau.
 Am mai trait ceva in care am vazut puterea Numelui lui Isus. Aveam o prietena, o fata buna, cu numele Simona, dar nu eram dornic sa ma casatoresc cu ea. Cel putin nu la 22 de ani. A sperat timp de doi ani ca ma va convinge cumva sa doresc pasul acesta. Dar cand ne intalneam eu mai mult discutam din Biblie sau daca nu, o necajeam cu tot felul de aiureli de ale mele. Imi pare rau  pentru ca am suparat-o! La un moment dat insa a abandonat lupta. S-a lasat curtata de un coleg de munca. L-a dus la filmul acela cu Viata lui Isus, si de cateva ori l-a dus si la biserica, in speranta ca o sa-l „pocaiasca”. Am avertizat-o ca sansele sunt mai mari invers: ca el sa o abata din drumul ei crestin. Ea incerca sa ma convinga ca ma insel. Eram insa sigur ca se va pierde. Asa ca intr-o seara suparat pe aceasta relatie gresita, am poruncit in Numele lui Isus ca aceasta relatie sa se destrame! Stiu ca pare o nebunie, dar dupa tot ce am trecut in 22 de ani de la acest eveniment, inclusiv prin un adanc ateism sau ce o fi fost el, va spun ca era ceva atat de real cat e lumina zilei... Era pe la ora sase seara. A doua zi cand ne-am intalnit suparata Simona m-a intrebat: „Ce ai facut aseara?!”. „Nimic...De ce?” am intrebat eu, putin speriat de directa intrebare. "Pai, Cristi statea linistit, cand pe la sase a inceput sa tremure si sa spuna ca ii e frica. Ca cineva doreste sa-l desparta de mine! A trebuit sa ma rog pentru el se se linisteasca!” I-am spus ce facusem si ca eu consideram aceasta relatie gresita. Din pacate, Simona nu s-a intrebat nici o clipa daca prietenul ei avea o probleme cu Numele lui Isus, atunci ceva in interiorul lui ar putea fi  demonic.. A persistat  in aceasta relatie. Si, din pacate, am avut dreptate...Dar harul lui Christos e mare. M-a salvat chiar si pe mine! Un netrebnic!
 Exista o lume spirituala pe care nu o vedem si in care omul obisnuit refuza sa mai creada, fiind ca, nu-i asa? progresele stiintei sunt uimitor de mari. Iar stiinta ne invata ca minunile sunt imposibile! Caci stiinta cerceteaza norma si niciodata exceptia. Caci orice exceptie e norma, cum norma poate fi definita ca amuzanta exceptie!... Cum poate afirma cineva ceva despre care el si nimeni din jurul lui nu are contact, indiferent de care gen? Cum poate afirma un orb ca ii place culoarea albastra daca e orb? Cum poate cineva sa i-o descrie, ca sa o iubeasca mai mult decat pe celelalte culori? Minunea trebuie traita ca sa o crezi, nu auzita si nici macar vazuta la TV, daca asa ceva e posibil...
 Ma intrebam uneori cum arata raiul. Poate eram mahnit, obosit, intristat de mine insumi, si de ce sa mint de crestinismul lenes din jurul meu... Unii cred ca un crestinism galagios, cu tipete stridente e unul activ, cand de fapt nu e asa...Eram parca tot mai singur...Am fost mereu introvert...Si gaseam in mintea mea de gagauta acelasi raspuns: norisori pufosi pe care cantau lenesi din harfe cei mantuiti. Cam stupida imagine pentru mintea unui om credincios... Asta pana cand intr-o noapte am avut ceva, ceva ce s-ar putea numi o viziune de noapte, cred. Un unchi care murise de cateva luni, mi-a aparut imbracat in alb, tanar si fericit. Am stat de vorba cateva minute, apoi a urcat o scara, undeva sus. Dar deasupra mea in locul unde stateam si discutam cu unchiul meu, s-a deschis ca o trapa si o lumina de nedescris s-a coborat lin deasupra mea. Era ca o ninsoare de fulgi de lumina, dincolo de tot ce ar insemna bucurie. Am inteles ca raiul e altceva decat norisori si plictiseala. O lumina atat de dulce, ca o miere spirituala, atata de plina de mangaiere, atata de plina de pace, atata de plina de iubire, de energie, de fericire, incat nu am cuvinte sa descriu. Nu stiu ce era, dar era intr-un sens totul! Chiar si dupa mai bine de douazeci de ani sunt inca impresionat de aceea traire, de acel crampei de Paradis. E dincolo de orice imaginatie. Am inteles ca doar sa stai in aceea lumina o eternitate si nu ai cum sa te plictisesti nici macar o clipa. L-am rugat pe Isus sa imi lase macar o raza sa o privesc din cand in cand, sa ma regenerez spiritual. Raspunsul a fost: Nu! Poate ca mi-ar fi prins bine in furtuna care se apropia. Dar aveam o Lumina mai mareata decat lumina Paradisului: Lumina Sfanta a  Scripturii! Si chiar daca pare umbrita de bezna acestei lumii si a necredintei, Ea e singura care aduce Credinta si Adevar!.. Nu spusele unui bogat decedat ce-l stia pe Lazar... Ci adevarul Sfintelor Scripturi (Luca 16:31)


 Partea 3 - Cum era sa devin pastor

 In lumea aceasta de dureri, zilnic suntem asaltati de stiri triste. Oameni dragi noua, oameni buni, pleaca din lumea asta lasand in urma goluri pline de suferinte, pentru ani de zile. Si la intrebarea : "De ce, Doamne?" raspunsul nu e niciodata simplu. Si poate nu o sa intelegem sensul tragediei in aceasta viata. Dar ce e mai ciudat poate decat orice, este tragedia care nu mai vine. Care trebuia sa existe, era normal sa fie dupa legiile naturii, dar cumva nenorocirea nu se mai produce niciodata...Aceea e minunea!
 Lucram in 1990 in garajul Fabricii de Stofa "Carpatex", ca lacatus de intretinere. In garaj era si domnul Lassel, soferul doamnei directore Ana Ciurea, o femeie deosebita cu inima si suflet mare. Dumnezeu sa o binecuvinteze! Eram atat de tanar si dornic sa impartasesc Evanghelia. Nenea Lassel, care era luteran, avandu-si Adunarea la  Biserica Neagra imi parea atat de aproape de Dumnezeu...Asa credeam eu...In naivitatea mea... "Nea Lasssel, aveti nevoie de Christos!..."i-am spus intr-o zi, cand sorbea dintr-o nenorocita de tigara. In mica curte (care avea cateva sute de metri)  s-a auzit ceva ca un muget....Un ragnet si o furie care m-a sperat la propriu:"Ce Isus !?! Ce Isus!?..." Omul atat de calm si iubit de mine, mugea la propriu..."Nu am nevoie de Isus!!!" mi-a urlat atat de furios batranul sofer, auzind un nume pe care credeam ca in Biserica Neagra il aude des. "Vrei sa ma pocaiesti?!" m-a intrebat nea Lassel cu o furie de neinteles...Era atata manie in el cand a auzit de Isus, de parca il doream sa devina budist...Iar eu eram un copil de 19 ani, care l-a iubit si inca il iubesc... A murit doi ani mai tarziu...Fara Isus! Acel atat de dulce Domn incat cu El merita sa fi oriunde...Of, nea Lassel! Dragul meu!...Isus da pace si bucurie...Isus iti putea da sens...Of! de cate ori nu am discutat despre sensuri ale vietii....Of!
 La Carpatex era o munca murdara si prost platita, in care adevarul este ca eram departe de a ma pricepe, in liceu avandu-l maestru de atelierul pe viitorul om de afaceri Constantin Codreanu, nu am invatat nimic, neavand tangenta cu ea si pe care o uram, dar trebuia sa o fac, pentru ca trebuia sa imi castig painea. Iar intr-o zi am primit ordinul sa veric o roata de la o remorca. Mi se paruse ca ceva nu era in ordine cu ea. Dar am testat-o, umflandu-o, si pentru a nu exista riscul sa ii sara cercul de pe janta, am blocat-o cu un levier. Cand totul a fost gata, roata fiind umflata si parand in regula, am incercat sa trag levierul din janta. Cat de tare am tras, si chiar am tras cu forta, nu am clintit-o. Suparat am mers in cealalta incapere ca sa iau un ciocan. Dar, desigur, colegul meu luase trusa cu scule. Nervos am inceput sa caut, sa rascolesc dupa un bolt, un fier, ceva ca sa lovesc in levier si sa-l scot. Nu a mai fost cazul. O bubuiala foarte puternica a facut ca levierul sa zboare de la locul lui...iar pentru o clipa am crezut ca pneul rotii explodase. Dar nu! A sarit cercul cu o violenta deosebita. Mai bine sa stai in fata unui pistol decat in fata cercului care sare. Daca eram acolo in aceea clipa, probabil ca acum ati fi citit altceva la ora asta. Un sofer mi-a povestit ca atunci cand a facut armata, in unitatea lui, cercul de la janta a ucis trei militari intr-o clipa, cand a sarit de la locul lui. Cand au auzit bubuitura, toti au iesit de unde erau sa vada ce se intamplase. A fost o chestiune de treizeci de secunde intre viata si moarte. Nu pot sa va zic cum tremuram din toate madularele cand am vazut ce s-a intamplat. Uneori ma intreb de ce nu s-a sfarsit totul acolo... Nu am facut nimic bun ca sa merit sa traiesc... Dimpotriva. Am facut atata rau!
 A doua zi, seful meu, domnul Negrea, mi-a cerut, dupa toate cele intamplate, sa umflu roata din nou. M-am certat cu el si i-am spus ca eu nu am venit sa mor la servici. El furios mi-a spus ca daca trebuie, vom murim la servici. Am fost "politicos" si am lasat pe cei ce sunt dornici sa moara sa umfle ei roata. De data asta au pus un dispozitiv special. O bara cu doua gheare. Degeaba! Iar a bubuit roata, dispozitivul a fost facut bucati, iar cercul a fost oprit doar de tavanul garajului. Altfel m-ai zbura cel putin cativa zeci de metri in sus. A fost din nou fara victime, toti stand la distanta...Si nu stiu ce ar fi trebuit sa ii zic sefului meu cel dornic de sacrificiul suprem al subalternilor, dar nu i-am zis nimic si in mod paradoxal, pardon, crestinesc, am ramas in relatii bune chiar si dupa ani de zile dupa ce am plecat de la acel loc de munca.
                                                                        *****************
 Am avut un anumit entuziasm, sau o dorinta, in 1991 de a deveni pastor. Credeam ca am o chemare. Probabil ca m-am inselat. Sau poate nu!
 Pastorul Nelu Gurau m-a asigurat de sprijinul sau in a deveni pastor. Sincer cred ca el nu prea credea in ideea mea. Acum cunoscand ca el a fost un om care a semnat pentru a deveni turnator al Securitatii, cred ca a fost foarte obisnuit sa minta asa ca nu ma mai mira nimic!  Chiar daca ulterior unii de la CNSAS la scos basma curata. Daca a fost un sfant de ce a semnat cu Securitatea? I-au pus pistolul la tampla? I-au amenintat familia, biserica, biblioteca, patul, perna, ce anume?... Nu mai intreb cum e cu acele indemnuri sa iL iubim mai mult pe Christos decat mama, tata, copii, frati, surori, casa. avere etc?... Ce a iubit acest individ cand a semnat cu organul raului suprem in comunism? In mod cert nu Biserica lui Christos! S-a iubit pe sine insusi! Nimic mai mult!
 In 1991 m-a rugat sa merg pana la Bucuresti sa ridic niste formulare pentru inscrierea mea la cursurile Seminarului Teologic, caci el trebuia sa le primeasca, dar, vezi Doamne! nu le-a primit. Acolo insa am fost primit de cativa lucratori asa-zisi crestini care m-au tratat cu o doza de sarcasm si dispret, fara sa stiu nici acum de ce, trimitandu-ma de la unul la altul, de la un etaj la altul, intr-o batjocorire a mea si fara sa rezolve problema, pe motiv ca ei au trimis formularele prin posta. Daca erau crestini adevarati imi dadeau un alt set si nu ar fi fost nici o problema, mai ales ca venisem din Brasov, nu de la Chitila. Imi pare rau ca atunci cand au aflat ca dorinta mea era sa slujesc Domnului Isus, iar ei mi-ai replicat ironic ca a fi pastor nu e o meserie, nu i-am intrebat si eu la randul meu: "Corect! Dar voi de ce sunteti la ora noua, vineri, aici, si nu sunteti la servici? Sunteti cumva someri? Si trebuie sa va tina Biserica lui Christos acasa sau aici unde nu faceti nimic?". Dar atunci am vazut prima data demonica ipocrizia religioasa a celor ce mereu se bat cu caramida in piept ca ei conduc turma lui Christos si ca le datoram supunere, indiferent ce fac ei. 
 Am iesit din Seminar atat de suparat incat cateva minute mai tarziu mi s-a facut rau pe strada. A trebuit sa stau o jumatate de ora pe o banca undeva pe cheiul Dambovitei ca sa imi revin, dupa mistourile si ironiile acestor "crestini". Cand am ajuns acasa pastorul mi-a zis ca el nu a primit nimic. Nici un formular. Dupa ipocrizie a aparut si minciuna. Cineva mintise. Dumnezeu stie cine! Am renuntat dezgustat si mi-am indreptat pasii spre CFR. Cel putin acolo am fost ajutat la modul real. Chiar daca fratele Gurau s-a aratat foarte dezamagit de mine, jucand un teatru ieftin,  care nu valoreaza nimic.  Am fost, sper eu mereu un om sincer si nu am semnat cu dracu' nici o intelegere, precum au facut-o sfintii pastori.
                                            ******************************
 Iar in 1994 pastorul Gurau pleca din Biserica la presiuniile si santajele altor frati care se doreau sefi in biserica. Mihai Ilas a fost uns pastor, iar presbiterul Aurel Pop a  sperat ca va deveni pastor asistent. Ghinion! Aurel Pop a ramas presbiter! Dar ma intreb si azi ce forta ciudata si de neoprit poate scoate un pastor din biserica? Si sa-l izgoneasca. Atentie! Ce santaj atat de cumplit incat vorba lui Hamlet: E ceva putred in Danemarca, sa il poata darama?
 Pastorul Nelu Gurau pleca din Biserica neuitand intr-o predica sa numeasca Biserica Penticostala de strada Branduselor unde a slujit cinci ani: Temnita. Nu mint! Domnul imi e martor! Cum poate sa spuna cineva despre biserica unde a slujit, s-a rugat, a plans, a predicat, a impartit cina, ca e o temnita? Caci pana la urma o biserica este formata nu din ziduri, ci din crestini care se inchina acolo! Sa fi fost noi inchisoarea lui? Sau mai degraba a fost viceversa?
                                                 ***********************
 Am adunat amaraciunea strop cu strop, fara sa imi dau seama. Nu zic ca eu am fost mai bun! Domnul stie ca nu...dar trebuie sa renuntam la noi insine si smerindu-ne sa venim la El, cel ce iarta...cel ce ne poate da o inima noua, cel ce ne poate vindeca bolile sufletului.
 La sfarsitul lui 1994 am aflat ca tatal meu era bolnav de cancer cu metastaze. Era intr-un fel, finalul. Finalul lui si a unei parti din sufletul meu. Am sperat ca Dumnezeu va face o minune. Minunea nu s-a mai produs niciodata. Dar au fost mai multi "profeti" binevoitori care proroceau ca tatal meu se va vindeca. Unul singur a spus insa adevarul: Peter Siegel. Din nou el! Omul de care se descotorosise Nelu Gurau! Oare din frica ca Dumnezeu va spune ce a facut? Ei! as! Nici la ora actuala nu-i pasa vicepresedintelui Cultului Penticostal!
 Dar pentru Peter Siegel am toata consideratia si respectul meu. El este un profet veritabil al lui Dumnezeu. El i-a profetit cu vreo doi sau trei ani inainte tatalui meu ca va fi trecut printr-o mare si grea incercare, apoi Domnul il va chema acasa! Asa a fost!


Partea 4 - Sunt exclus din biserica

 Cam la un an dupa plecarea pastorului Nelu Gurau, in 1995, am dorit sa deschid un mic stand de carte crestina, asa cum de altfel mai fusese unul, dar acum nu avea cine sa se ocupe. Proasta idee am avut! Proasta, proasta! Cel mai deranjat a parut a fi fratele prezbiter Pop Aurel, care m-a intrebat : "Cat iti iese tie la afacerea asta?" Am ramas surprins si dezamagit. Sa castig??? I-am explicat ca nu voi castiga bani, ci voi pierde bani pentru ca cineva trebuia sa stea acolo tot timpul cand erau slujbe divine. Eu datorita serviciului meu nu puteam fi prezent mereu, asa ca trebuia sa platesc din buzunar pe cineva sa accepte sa vanda cand nu sunt acolo. Am gasit intelegere la patronul editurii CLC, care era dispus sa ma ajute facandu-mi un discount de 5%. Dar noii lideri - a se citi stapani - ai bisericii s-au opus de teama ca o sa ma imbogatesc, vanzand, probabil, doua-trei carti pe saptamana.
 Ma gandesc ca totdeauna am fost un naiv si un idiot! Daca acestor oameni le dadeam ceva eram si acum in aceea Biserica! Dar nu am inteles ca trebuie sa platesc taxa de protectie!
                                                         *********************
 Am stat si m-am intrebat daca e normal ca un crestin doar sa castige si sa nu piarda nimic pentru Isus Christos. Oricum ar fi, am fost dezamagit de ingustimea gandirii celor care se pretind conducatori ai credinciosilor. Sunt un prost, un romantic si un visator, iar crestinismul nu e ceea ce stiam eu, adica: iubire, sacrificiu, credinta, speranta, mila etc. Poate pentru unii e doar o forma in care daca in viata obisnuita nu au fost capabili de a avea un serviciu de raspundere si implicit subalterni, care sa le execute ordinele, isi gasesc in Biserica "subalterni" printre fratii si suroriile de acolo. De aceea dau unii din coate pentru a ajunge in comitete bisericesti, sau sa fie unsi diaconi si prezbiteri ori de ce nu? pastori!... Oameni care ca persoana civila nu are nici o performanta, devin foarte "priceputi" in Biserica, iar fara ei lucrurile nu se misca. Cum se poate ca cineva care o viata a fost excavatorist, in cateva luni sa ajunga pastorul celei mai mari biserici penticostale din orasul meu, cu cursuri de pastor facute prin corespondenta sau la fara frecventa, ramane pentru mine un mare mister. Pentru ca a fi pastor trebuie sa intelegi nu numai textele din Biblie, ci sa stii sa ii inveti pe altii, sa fi un om de o moralitate si conduita ireprosabila, care sa stie sa mangaie o inima, care sa stie sa aduca pace si speranta unui suflet zdrobit, sa fie prietenul cel mai bun al celor din biserica, asa cum ne invata Domnul Isus, adica slujitorul plin de iubire a celor din Biserica.
  A venit si ziua cand tatal meu a fost rapus de cancer. Cu cateva zile inainte sa moara, el, care fusese un om zdravan, atletic, a facut o gluma...Abia mai vorbea: "Uita-te la mine cum arat! Parca am venit de la Auschwitz!" De la 90 de kilograme nu stiu daca acum avea 50 de kilograme cand a murit. Cu doua luni inainte sa moara am visat cum eram la munca si primeam vestea mortii tatalui meu, dupa care am ingenunchiat in aceea noapte si spuneam: "Faca-se Voia Ta, Doamne!" Dar in acel vis ii spuneam Domnului Isus: "Tu nu esti Isus!" si apoi ma indreptam spre ceva care era ca un vulcan...Asa s-a intamplat! Am primit vestea culmea! La munca. Tarziu! Tatal meu era mort de sapte ore si nimeni nu avea curajul sa imi spuna. Am ingenunchiat si am rostit acelesi vorbe. Desigur, stiind visul poate l-am urmat intocmai. Mai greu era partea cu vestea care o primeam la servici este evident incomparabil mai greu de spus ca era o banala coincidenta! Pentru ca acolo imi petreceam doar un sfert din timpul meu total! Partea cu nerecunoasterea lui Isus urmeaza sa o povestesc. Vestea am primit-o la ora 1 noaptea, cu toate ca tatal meu murise la ora 19.30, dar mi-a fost tinuta ascunsa de catre colegii mei. Se intampla in 20 iulie 1996!
 Dupa-masa am venit la biserica sa anunt decesul tatalui meu. M-au tinut 40 de minute la poarta bisericii pana cand au avut timp sa stea mai pe indelete de vorba cu mine, fiind ca erau ocupati cu o groapa unde urmau sa faca noul WC, garajul si apartamentul bisericii. Apoi ca o ultima sfidare m-au trimis sa ma ocup tot eu, un nefericit, de gasirea unui autobuz pentru fratii si suroriile care doreau a doua zi sa participe la slujba de inmormantare. In loc sa imi plang tatal, eu am umblat 32 de kilometri cu fratele Neacsu si Ghete ca sa gasim un autobuz. Le multumesc acestor doi frati adevarati ca s-au sacrificat, in special fratelui Ghete care nu m-a lasat nici macar sa platesc benzina consumata pentru mine.
 Dupa slujba de inmormantare, prezbiterul Aurel Pop ne-a abordat si ne-a spus ca ne va da un ajutor de inmormantare. Am acceptat, pentru ca chiar daca nu e scump ca la alte biserici cu veleitati ,,nationale", totusi exista destula cheltuiala. Bineinteles ca aceasta promisiune de la stimatii lideri s-a uitat. Nu stiu ce s-a intamplat cu banii, dar familia mea nu a primit nimic. Nu era o problema. A purtat Dumnezeu de grija. Dupa vreo trei ani ne-au intrebat daca mai vrem banii. Suparata mama mea l-a trimis pe prezbiter la plimbare.
 Va spuneam ca la biserica penticostala se avea in vedere construirea de noi utilitati. Personal mi s-a parut scumpa lucrarea si in mai multe randuri am atentionat conducerea biserici ca oamenii au probleme financiare. In biserica penticostala sunt familii cu multi copii si e greu sa ai grija de ei si sa platesti sumele tot mai mari cerute de lideri. Am facut-o si in scris de trei ori. Pastorul  Ilas care incepuse sa ma dispretuiasca, cu toate ca, Domnul imi este martor, nu i-am creat probleme, a citit inaintea comitetului doar anumite parti din scrisoriile mele, pentru a ma acuza. Credeti-ma ca nu ii jigneam cu nimic. Nu slujeam Domnului pentru a supara pe altii. De fapt, acuza legata de scrisori a fost ca am avut curajul sa le scriu (sic!)... Greseala a fost cand am fost chemat in fata comitetului bisericii pentru a fi judecat, iar eu nu m-am dus, afirmand ca nu am gresit cu nimic nici in fata oamenilor, nici in fata lui Dumnezeu ca sa ma judece ei si sa ma condamne! Trebuia sa ma fi dus si sa aflu ce pacat facusem!..Dar asta e! Eu sunt principalul vinovat!
                                                   *************************
 O data pe luna predicam de la amvon si pot spune ca erau cele mai placute, dar si cele inspaimantatoare momente. Nu e usor sa te priveasca 500 de oameni. Culmea era ca nu cerusem nimanui sa ma puna la amvon. Dar intr-o joi dupa-masa prin 1995, am avut un cuvant de la Dumnezeu. Realmente fierbea in inima mea. Si pentru ca persoana care trebuia sa predice alaturi de prezbiterul Aurel Pop nu reusise sa ajunga, am fost surprins ca fratele prezbiter m-a abordat si m-a chemat sa slujim impreuna. Apoi din seara aceea am fost pus o data pe luna, impresionandu-i cu Cuvantul dat de Domnul...

 Lucram mult, mult prea mult si aveam rar zile libere. Am neglijat lucru cel mai important, se pare, pentru sefii din biserica: sa platesc cotizatia. Aveau dreptate! Nu am platit-o vreo trei sau cinci luni nu m-ai stiu! Sotia mea nu mai lucra dupa ce lucrase cateva luni gratis la un turc care nu i-a dat banii, incat pana la urma  in 1998,  mi-am cautat inca un servici. Din pacate nu am rezistat decat o saptamana, pentru ca turele lucrate la CFR au fost inmultite brusc. Dar conducatorii religiosi nu m-au intrebat daca am probleme financiare! Nu! Pentru ei facusem pacatul cel mai grav! Si am fost dat afara din biserica! Asta e! M-am certat cu pastorul Mihai Ilas in fata bisericii. El mi-a zis sa imi caut o grota sub poalele Tampei si sa imi fac o biserica acolo! Ca acolo e mai ieftin! Nu trebuie sa platesc utilitati! L-am intrebat daca e interesat mai mult de bani...Incredibil! Dumnezeu e martor! A raspuns: DA! A plecat repede de langa mine, dar manios am alergat dupa el spunandu-i: "Sa nu creada cineva ca daca e pastor nu v-a da socoteala lui Dumnezeu!" Indiferent cat ar fi fost de manios trebuia sa nu vorbeasca asa, cred eu! Si poate nu era cazul sa fie manios!
 Nu va dati seama cata amaraciune am inghitit atunci! Nu ma laud, dar am dat banii grei bisericiii, copiilor de la scoala duminicala, pentru rechizite. Oricum nu i-am zis pastorului nimic. Dupa trei luni mi-a facut totusi o vizita si eu am gresit cerandu-mi iertare pentru ceva cu care nu eram vinovat. Dar am zis sa nu fie nimic rau intre noi!  El m-a "iertata" si mi-a promis reintegrarea mea in biserica, daca achit restantele si voi da de acum incolo mai multi bani decat era prevazut la cotizatie, adica mai mult cei 30.000 de lei. Am acceptat prosteste. I-am promis o suma dubla fata de cotizatie. A zambit fericit si mi-a strans mana a impacare! Am fost reinscris ca membru, dar am vazut ca nu m-a mai pus la amvon niciodata. Eram iertat, dar nu de tot! Nu mai era nevoie de lucrarea mea pentru Christos, era nevoie de banii mei. Dupa trei luni dupa ce am asteptat un semn de la ei, nu le-am mai platit din nou nimic! Iar am fost dat afara! Si azi sunt inca dat afara din biserica pentru ca nu am platit acea blestemata cotizatia. Si au trecut niste ani din 1999! Credeti ca-i pasa cuiva?
 Dar am gresit si eu! Ei au gresit cerandu-mi cotizatia, care nu este ceva biblic si cand nu am facut-o m-au dat afara, iar eu ca m-am tulburat si amarat cand am fost sters de pe un nenorocit de registru ca membru! Pentru ca nici registrele de membrii nu sunt ceva luat din Sfanta Scriptura, ci inventii omenesti. Biserica nu este un partid politic cu filiale, presedinti, secretari generali sau alte tampenii din acestea. Sunt lucruri fara valoare care insa au penetrat Biserica si au devenit atat de importante pentru multi care isi doresc scaune si functii religioase, incat au pus invataturile Bibliei deoparte si le-au inlocuit cu invataturi ale veacului acestuia. De parca fara cotizatii, registre de membrii, culte, presedinti, vicepresedinti, secretari generali, contabili sefi, adevarata Biserica a lui Christos nu poate functiona... Pacat ca am uitat ca Biserica este a lui Isus si nu a vreunui cult. Caci cultele isi exprima aroganta cand afirma ca doar in cadrul unuia sau altuia dintre ele se afla adevarul! Dar Adevarul e o Persoana, si nu o afirmatie sau o religie! E ceea ce atunci nu am realizat atunci! Si e trist! Caci as fi putut evita caderea mea de la credinta!


Partea 5 - Decaderea

 Eram deci dat afara pentru ca nu poate fi cineva membru al unei biserici fara sa fie la zi cu plata cotizatiei. Nu zic ca nu a fost o greseala din partea mea, indiferent ce scuze mi-as gasi acum. Am gresit! Daca se afla ca ai curvit, comitetul bisericii ma dadea un an afara din biserica. Daca nu plateai cotizatia erai dat afara pe timp nelimitat. Imi vine acum sa rad. Asta e! Regulile stupide  ale Bisericii Catolice au intrat si in biserica penticostala. La fel si gandirea  tot mai ingusta si pervertita a unora dintre conducatorii ei. Cel putin la biserica adventista ni se spune ca relatiile premaritale nu sunt un pacat in sine... Asa am citit! Dar poate nu e adevarat...
 Alta regula noua descoperita mai ales dupa Revolutie este ca trebuie data zeciuiala. Nu am citit asta in Noul Testament, decat in locul unde Isus spune ca aceste lucruri trebuie facute. In alta parte insa vorbeste de cei ce aduceau darul la altar pentru jertfa. Daca in timpul de har ar mai fi necesar zeciuiala, apostolii ne-ar fi invatat despre asta pe noi, neamurile. Am dat si eu zeciuiala si crede-ti ca nu e ca o afacere: dau ca a spus Dumnezeu ca ma binecuvanteaza si o sa imi dea mai mult! Nu vei primi nimic mai mult. E o idee gresita. Suntem chemati la dragoste, nu la afaceri cu zeciuieli si promisiuni din Vechiul Testament. Uneori ar trebui sa ne cercetam si sa ne intrebam cat facem din iubire si cat pentru ca ne asteptam la o rasplata. Din pacate avem gandirea fiului risipitor care in loc sa fie suparat pe raul si suferinta adusa tatalui, se gandea ce bine mananca slujitorii tatalui sau. Oare asta inseamna crestinism: cat voi primi la final? Isus ne mai povesteste de unii care au muncit foarte mult intr-o vie si au fost in final dezamagiti ca stapanul vieii le-a dat la toti aceeasi plata, chiar si celor care au muncit o ora. Mi se pare teribil de corect!
 In septembrie 1999 murea Anca Foca si fratele ei intr-un tragic accident de masina. Ea era prietena cea mai buna a sotiei mele. Alta amaraciune. "Unde este Dumnezeul tau?" ma tot intreba diavolul. Fara prieteni, fara biserica, fara frati si surori, fara incurajari din partea nimanui. Am ajuns intr-un fel ca Iov, dar fara nimic din forta spirituala a acelui om. Am incercat sa ma inscriu la Biserica Baptista nr 1. Dar nu am mai apucat sa finalizez inscrierea mea...Mintea mea era intunecata si nu imi mai pasa. Apoi am facut cea mai monstroasa greseala...Adica nu, a fost doar pe locul doi. Greseala a fost sa-L asociez pe Dumnezeu cu pastorul Ilas. Ma tot intrebam cum poate El sa le permita unor oameni sa ajunga in fruntea bisericilor...Caci ei ar trebui sa fie ambasadori ai lui Dumnezeu, nu "teroristi cu zambetul pe buze" cum spunea pe buna dreptate cineva. Apoi diavolul a introdus un gand nimicitor pe care nu l-am mai sesizat: Dumnezeu nu poate fi decat o fiinta nepasatoare, rece, care nu mai da doi bani pe nimeni, sau ba da, doar pe aia rai. Cititi Psalmul 73, psalmul meu preferat! Diferenta intre mine si Asaf este ca eu m-am prabusit. Acum nu mai avea pe nimeni, chiar pe nimeni!  Sotia mea nu m-a sprijinit spiritual, acceptand cu usurinta  noua mea stare. Ba chiar copiindu-ma. Cat timp il ai pe Dumnezeu mai exista sansa. Fara El se termina tot..
 Daca ajungem sa-L vedem pe Dumnezeu ca noi un alter ego al nostru, suntem in mare primejdie. Acum vreo doi ani  pastorul Gurau si-a inceput predica intr-o biserica zicand: "Dumnezeu nu uita sa isi aduca la indeplinire planurile si promisiunile!" Corect, nu-i asa? Eu am zis: "Ce prostie!". Cum esti crestin de doi ani, de zece, de douazeci de ani si trebuie cineva sa iti spuna ca Dumnezeu nu uită sa indeplineasca planurile Sale? De parca totusi ar uita si noi trebuie sa ne dam o injectie cu speranta?...Pai atunci, până in momentul acela, in cine am crezut? Ce Fiinta e aia in fata careia ingenunchem in fiecare zi si ale caror Cuvinte le citim zilnic? Nu uită? Dar cam intarzie, nu-i asa? Hopa! Adevaratul Dumnezeu nu are nevoie sa dea socoteala cuiva, iar noi aia care ne temem ca El uita si intarzie, avem un dumnezeu cam mic si trebuie sa vina cineva sa ne spuna ca El cam intarzie, dar trebuie sa ne descurcam cumva si ca trebuie sa-i scuzam intarzierea in indeplinirea planurilor si promisiunilor Sale...In cine crezi, de fapt? Dar sa revin la mine si nenorocirea in care ma aruncam singur!
 Imediat am gasit anturaje mizerabile care isi "relaxau" viata in carciumi, in alcool si tutun. Sa nu ma judecati prea aspru, nu pentru ca nu merit. Minunile pe care le traisem nu mai contau. La fel ca Petru, oricate minuni vezi, si poate Dumnezeu face prin tine destule, in fata unei invaziei intunericului, daca nu esti in Christos, nu te mai ajuta la nimic. Cand Petru a spus ca nu iL stie pe Isus graia adevarul. Poti fi atat de rupt de Dumnezeu, incat sa nu mai stii nimic despre El. Imi aduceam aminte de un Prieten, dar care m-a tradat. Credeam ca Isus m-a parasit si ca nu meritasem asta. Realmente spirtual innebunisem. Unde au fost atunci crestinii mei iubiti? Acolo unde au fost mereu... Nicaieri, ocupati cu viata lor...In fine, nu vreau sa judec pe nimeni si sper daca vreodata am sa mai am un prieten crestin, chiar sa fiu un prieten crestin. Si daca sunt crestin, chiar sa fiu crestin. Caci a fi crestin inseamna mai mult decat sa umpli un scaun duminica la biserica, incalzindu-l. O spunem atat de des ca a fi crestin adevarat inseamna sa te implici dupa ce iesi din biserica, in restul zilelor saptamanii, incat s-ar putea chiar sa ajungem sa credem asa ceva...Eventual dupa ce ne pensionam, ca atunci o sa avem mai mult timp.
Mort spiritual, asta eram!...Dar inca ma mai gandeam la Dumnezeu. Culmea, zilnic! Si uneori, ma rugam! Asta trebuia sa inceteze! Dar pentru a inceta diavolul trebuia sa distruga si taciunele care mai palpaia. Cumva a reusit..
 Exista ceva fascinant in aceasta lume. Revelatia! Ea este cea care poate aduce lucruri noi in viata unui om! Am vazut asta in Scriptura. Petru a primit revelatia ca Isus este Fiul lui Dumnezeu, dincolo de materie si rationamente. Ca la un moment dat nu a mai crezut, asta e altceva. Au fost oameni care au pretins ca au primit revelatii divine de la ingeri, precum Mahomed. Chiar daca nu e adevarat, nici unul nu a pretins ca revelatia a primit-o din vidul ateu. Si totusi cele mai ciudate revelatii sunt cele care nu implica aparent pe nimeni, oricum sigur, nu pe Dumnezeu. Va dau doua exemple Karl Marx care a avut revelatia comunismului in Europa si asta pe la 1848, iar Adolf Hitler a avut revelatia national-socialismului care urma sa fie instaurat 10 ani mai tarziu in Germania, cand acesta era in inchisoare si cand ii dictat lui Rudolf  Hess ideiile lui transformate in cartea numita Mein Kampf. Nici unul dintre cei doi nu a spus ca de la un inger sau Dumnezeu le-au primit, dar au avut o forta teribila in lume. Ei afirmau ca au ajuns sa "inteleaga" mersul istoric al lumii. Erau revelatii autentice, dar demonice, insa ei nu realizau asta. Nu, nu am sarit la vreun eseu de-al meu. Ei bine si eu am primit o revelatie din haul ateu. Veti spune ca vidul nu aduce nimic. Eu zic va inselati! Va voi demonstra in partea a sasea, pentru cine are rabdare sa ma mai citeasca!

Partea 6 - Ateu si infractor

 Ma intreba intr-o dimineata cineva unde cred ca voi merge daca voi muri. I-am raspuns sincer ca cred ca in iad, daca stau sa analizez "meritele" mele. Nu acolo merg tradatorii? Nu imi doresc, dar am gresit prea cumplit si asta merit. Pe de alta parte, acum iL iubesc pe Isus asa cum niciodata nu L-am iubit. E o nebunie stiu! Si poate exista chiar si un avantaj: nu mai fac nimic pentru o rasplata. Nu imi povestesc viata pentru aplauzele cuiva. De fapt, nu mai e nimic de aplaudat. Ba chiar dimpotriva. Un crestin ar trebui sa invete sa traiasca pentru Dumnezeu si in lipsa vreunui castig. Ar trebui sa mearga cu Isus chiar cand pierde tot. Fara Isus un om a pierdut deja tot, indiferent ce crede ca poseda. Uneori ma simt atat de inferior...Mi-ar place sa cred ca am si eu ceva. "Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?" 1Cor 4:7. Imi apare in minte acest verset si totul ce cred ca sunt sau am, dispare. Ma trezesc gol, firav si firea mea urla. Ce ma face deosebit? Raman doar slabiciunile. Ele ma fac "deosebit". Ba chiar prea deosebit.
                                                         ********************
  Eram in 2004...Framantat de propria amaraciune, singur, infrant, disperat. De atatia ani! Mergeam cu autobuzul...Am ajuns in dreptul Casei Armatei din Brasov. Era in luna mai si atata forfota era in acea dupa-amiaza calda. "Ce vezi afara?". Un gand din neant imi aparuse in minte si care eram sigur ca e doar al meu. Dar era oare al meu? "Oameni, unii mergand la cumparaturi, altii plimbandu-se, copii alergand!..." am raspuns. Cineva ducea o sacosa roza semitransparenta cu o franzela in ea. "Exact!". "Priveste mai adanc!... Ce vezi?"din nou un gand interogativ. "Nimic deosebit...Totul pare o oboseala, o inutilitate!", am raspuns acelui gand. "Exact! Din nou corect! Uita-te cum misuna ca furniciile. Ce fac ei nu v-a  mai conta peste doua zile, daramite peste un an. Uita-te la lipsa lor de valoare, unita cu inutilitatea lor, a actiunilor lor. Alearga dupa o franzela sau un parizer, se plimba, muncesc, dorm, traiesc o viata fara sens. Acum simte-L pe Dumnezeu in aceasta inutilitate! Uita-te atent si incearca sa intelegi unde e Dumnezeu in tot acest iures de poleiala ce acopera lipsa lor de valoare! Nicaieri! Dumnezeu e acolo unde e din totdeauna: nicaieri! Simti cum inima cauta in infint pe Dumnezeu, iar El nu te-a tradat...El nu exista pentru a te fi tradat! Pur si simplu esti o inutilitate, ca si gunoaiele alea care se zbat sa traiasca si pe care le vezi afara! Nu exista Dumnezeu!" Autobuzul facuse doar cativa zeci de metri ajungand in intersectia de la Rectorat, dar eu parca traisem ore sau zile, intr-un timp ce parea ca aluneca atat de incet.
 Rar mi-a fost dat sa simt o durere si o disperare atat de mare. Era o stare groaznica ce ma facea atat de mic si de scarbos, de parca as fi fost un vierme. Eram pur si simplu o mizerie. Nu e usor sa traiesti asa...Dar cred ca, de fapt, Dumnezeu nici atunci nu m-a lasat. Exista ceva care totusi imi vorbea altceva decat imi vorbea diavolul. O voce fara de cuvinte, fara analizele filosofice unde diavolul ma doborase. Dar ca acel glas divin era atat de indepartat, incat eram mai mult o adiere de neinteles.
 In septembrie 2004 a murit un unchi de al meu. Nu fusese crestin, iar verisoara mea care era crestina si care il iubise mult, plangea fara incetare dupa inmormantare. La un moment dat am intrebat-o de ce nu se oprea din plans. "Pentru ca tu stii unde s-a dus tatal tau, pe cand eu nu stiu unde s-a dus al meu!". A fost cat p-aci sa o intrebat daca ea mai e fraiera sa creada in prostii religioase! M-am oprit la timp. Dar stressul ei m-a amuzat. Devenisem o fiinta rea si cruda.  Acum imi pare rau de ceea ce am gandit in acele clipe, dar asta e! Nu pot sa mai schimb nimic.
                                                        *****************
 Si acum daca tot devenisem un ateu, am devenit si un hot. Caci tot nu mai avea cine sa ma judece! Demnitate si onoare nu mai aveam, asa ca mi-am tarat numele meu intr-un scandal de frauda.
 Sindicatul USLMCI din CFR acorda o reducere de jumatate din pret din tratamentul pe care membrii sai o efectuat in statiuni de tratament. Dar din banii CFR-ului, nu ai sindicatului, lucru aflat mai tarziu. Intr-o zi seful meu din aceea perioada, mi-a propus sa castig niste bani. Nu mi-am dat seama de tot mecanismul pervers si fraudulos. Mi-a spus ca nu trebuie sa merg neaparat in vreo statiune pentru a beneficia de banii aceia, pentru ca daca nu solicita cineva acea suma, putea sa imi bage mie numele meu. Primeam 7 milioane din care doua trebuia sa le dau mafiotilor care pusesera la punct aceasta schema. Sotia mea insistent mi-a cerut sa renunt caci era ceva rau...Nu am inteles-o...O sa spuneti ca trebuia sa imi dau seama. Problema a fost ca ceva timp  inainte am avut dreptul la o suma cuprinsa intre 12- 14 milioane de lei (la valoarea banilor din 2002), pentru deplasarea in alte localitati decat cele unde aveam serviciul, o chestie legala, si acelasi sef mi-a cerut 1milion si jumatate pentru a imi facilita obtinerea banilor ce mi se cuveneau de drept. Nu i-am obtinut nici azi, ceea ce m-a facut sa am o antipatie fata de cloaca din CFR.
 Cei 5 milioane care urmau sa ii castig am vrut sa ii folosesc pentru renovarea unei camere din locuinta de serviciu primita cu chirie de la CFR. Oricum ar fi eu tot hot ma numesc. Chiar daca in 8 ani CFR nu a investit nici un leu, cu toate ca locuinta asta nu mai are mult si se darama. Ii investeam intr-o locuinta apartinand CFR.
 Am semnat niste facturi false prin care afirmam ca in august 2004 am fost la mare, in statiunea Venus, parca. Frauda s-a descoperit la vreo 15 zile dupa ce am obtinut banii. Mai tarziu am aflat ca eram unul dintre cele doua sute de persoane care au facut aceeasi frauda. Am platit banii inapoi, iar CFR a cerut o penalizare de 0,5 % pe zi. O camatarie si o excrocherie, pe care au initiat-o sefii din CFR, hoti mari care furau de la hoti mai mici. Eu am platit dupa 20 de zile suma fiind de vreo 700.000 de lei. Insa unii au avut de dat sume dupa vreo doi ani de zile. Va las sa calculati care erau aceste sume...Politisti ne-au spus ca nu trebuia sa platim nicio dobanda, dar nici nu s-au sesizat sa investigheze acest soi de camatarie si unde au ajuns aceste dobanzi!
 Dar problema cea mai grava nu era suma de 700.000 de lei. Acum eram sub amenintarea procuraturii, care ancheta pe unii dintre noi de aceste fraude. Am trait zile de cosmar, eu si cei care acceptasera aceasta frauda. In 2005 in vara, un coleg acar a venit cu ziarul "Buna ziua, Brasov" strigand la mine: "Ba, a aparut seful tau in ziar!" Cunosteam ura care era intre ei doi. "Uite, ba, e descris tot mecanismul fraudei! Scrie ca  va primi cinci ani pentru ca a fost unul dintre initiatorii fraudei!" Am luat ziarul am citit si m-am ingrozit. Noi cei care am "beneficiat"de acei bani urma sa fim inchisi pentru OPT ani! Nu va zic ce am simtit atunci, cum am dormit luni de zile...Toate acestea mi-au dat organismul peste cap. In 2006 am fost depistat cu diabet. Neavand cazuri in famile o pun pe seama pacatului, literalmente!
 Mi s-a parut ironica situatia, ca o anecdota din vremea regimului comunist: Cica atunci cine spunea bancuri politice primea 5 ani. Cine asculta bancuri politice primea doi ani. Cine nu spunea si nu asculta primea 10 ani pentru ca nu se implica in viata social-politica a patriei. Cei ce pusesera la punct mecanismul primeau cinci, cei ce semnasera doar o factura primeau opt. In tara asta nu mai e nimic de inteles. Justitia e dura doar cu infractiunile marunte si maleabila cu cele grave...Urma deci sa fiu arestat si inchis...Probabil opt ani!


 Partea 7 - Reintoarcerea

 In ianuarie 2005 se nastea fetita mea Andreea. Ma gandeam ca o sa creasca si o sa ma viziteze la inchisoare, dar Dumnezeu avea un alt plan.
 Un singur om a putut vedea in ce situatie eram. Un fost coleg, care era crestin dupa Evanghelie. El a putut vedea nu lanturi si temnite, ci o puternica incercare. Si cu el m-am rugat in aceea perioada de spaima si nebunie. Cu toate ca am fost anchetat de trei ori de Politie nu s-a intamplat nimic. Situatia a fost taraganata pana in aprilie 2010, cand Procuratura a decis sa ne "ierte" daca platim o amenda de 200 de lei... Cu toate ca se pare ca faptele erau prescrise din 2007. Deh! Vremuri de criza si in justitie!
 Imaginati-va ca un om se intoarce la Dumnezeu! Sau mai bine zis se reintoarce! Cum va imaginati ca are loc aceasta "reintoarcere"? Caci eu am patit ceva straniu.  Nu am auzit trompete ceresti, vreun inger, ci mi s-a intamplat cu ajutorul lui Richard Gere! Nu! Nu a spus ceva atat de profund incat sa ma faca crestin din nou. El a jucat intr-un film numit Profetiile Omului-Molie (The Mothman Prophecies), unde doi oameni discutau despre un spirit care aparea inainte de producerea unui eveniment rau. Acesta este o parte din dialog:
-Dacă prietenul tău gândeşte ca Dumnezeu i-a vorbit, este cam nebun.
-Atunci cum explicaţi că stie totul ?

-Uită-te la ala. Dacă ar fi fost un accident la 10 străzi distanta, acel spălător de geamuri ar putea probabil să-l vadă. Asta nu înseamnă că este Dumnezeu...sau mai deştept decât suntem noi. Dar de unde sta...el poate vedea un pic mai încolo pe şosea. Cred că putem presupune că...aceste entităţi sunt mai avansate decât noi.
-De ce nu ies la iveală şi ne spuna ce e în mintea lor ? Eşti mai avansat decât un gândac...
 Cand am vazut acest dialog parca ceva m-a lovit in cap. Daca tot ce mi se intampla era doar pentru faptul ca nu am inteles voia lui Dumnezeu? De ce credeam ca El m-a tradat cand, de fapt, eu nu intelegeam nimic din planul Sau? Daca un spirit putea vedea mult mai complex si clar lucrurile decat mine, atunci viziunea Domnului Isus era infinit mai complexa si mai buna decat orice puteam face sau intelege eu. Ceva era absurd si nebunesc in viata mea!
 Un val de ceata s-a luat de pe ochii mei. Traisem o nebunie in necredinta mea...Am inceput sa ma rog si sa citesc din Sfanta Scriptura.
 La o scanare de rutina a abdomenului meu in 2006, doctorul Drucker spunea ca am pancreatita cronica. Insemna ca sunt pe moarte? Oricum, m-am speriat. Si asta a ajutat la apropierea mea de Dumnezeu. Daca am sau nu asa ceva nu stiu nici macar acum. Dar am diabet, asta e sigur. Trebuie sa imi platesc factura la razvratire si prostie, intr-un fel sau altul.
Incet, incet m-am apropiat de Dumnezeu. Imi pare rau de toata nebunia pe care mintea mea intunecata. Ma doare sufletul in fiecare zi de ceea ce am facut. Nu ma pot ierta si nu vreau sa ma iert!



 Dar Dumnezeu e bun si inca face minuni! Sus e o poza facuta de niste ziaristii de la Monitorul Expres in 2008, cu o locomotiva pe care se vad, destul de slab urmele unui incendiu. Un om se uita la ea. In fundal se vad niste vagoane. Acel om care priveste la locomotiva sunt eu! Atunci in februarie 2008 am fost destul de sigur ca voi muri. Aceea locomotiva a luat foc la intrare in Cristian. Poate asta nu e mare lucru, dar dupa ea erau atasate 10 vagoane de benzina. Istetii de mecanici au venit cu locomotiva in flacari pana in fata garii unde au oprit, in loc sa opreasca undeva unde nu erau case. In panica lor, in loc sa dezlege si sa plece cu locomotiva de langa vagoane, au deschis usile la motorul locomotivei care ardea. O flacara violenta a tasnit atunci din cauza oxigenului pe care l-a primit focul. Primul meu instinct a fost sa o iau la fuga spre padure...Daca una garniturile de etansare de la gurile de golire ar fi rasuflat, am fi sarit in aer. Poza e facuta de langa casa colonelui (r) Cornel Chirila, fost sef al apararii civile din judetul Brasov (ce ironie a sortii, fostul sef al pompierilor sa sara in aer acasa la el din cauza unui incendiu de pe calea ferata). Acesta spunea ca un vagon, unul singur, ar fi ras de pe fata pamantului totul pe o raza de trei sute de metri. In 2004 s-a intamplat asa ceva la Gugesti, in Vrancea. Daca si aici s-ar fi intamplat sa explodeze si sa arda cele 550 de tone de benzina, jumatate din comuna Cristian ar fi fost distrusa.
 Tragedia nu era daca muream eu, dar ar fi murit si sotia mea si fiica mea. Vagoanele erau oprite in fata locuintei de serviciu in care stau. As fi vrut sa le anunt sa fuga, dar in aceea clipa am crezut ca contributia mea ar putea sa schimbe ceva. Eram sigur in proportie de 60% ca voi muri! Cum am stabilit acele procente nu stiu nici azi. Am folosit 12 stingatoare si mai multe galeti cu apa. Am actionat eu, seful de tren, revizorul tehnic de vagoane si un mecanic, restul stand si privind ca la un spectacol cu mainile in buzunar, la propriu. Ei nu trebuiau sa isi apere familia de moarte, asa ca au avut un spectacol pe cinste si mai ales, gratis. Patru oameni care se luptau cu focul ca niste turbati. Dupa ce i-am spus de trei ori sa dezlege locomotiva si sa plece, intr-un final, mecanicul panicat de groaza a facut asta, asa ca am resuflat mai usurat. Cineva a sunat la pompieri. Singurul gand era cand vin pompieri. Eram blocat si nu puteam gandi altceva. "Cand vin pompieri? Cand vin pompieri?". Niciodata nu am simtit o frica mai mare. Nu stiu cand au venit pompierii daca au trecut 10 minute sau doua ore. Nici acum nu stiu. Au aparut cand focul fusese stins. Ca niste vulturi au aparut si ziaristii, punand tot de felul de intrebari vecinilor mai ales una de o stupiditate crasa: "Spuneti-mi, v-a fost frica?" Normal ca tuturor le-a fost frica.
In final au venit si sefii nostri catraniti si care in loc de multumire s-au luat de noi ca am chemat pompierii, ca nu ar fi trebuit sa ii chemam...
 La analiza de Siguranta Circulatiei CF din urmatoarea luna, am aflat  ca fusese doar un "ïnceput"de incendiu. Eu am intrebat mai in gluma, mai in serios daca nu cumva a fost doar un inceput de fum. Un inceput in care puteam sa murim, iar patronului meu, Costel Comana, AFER-ul iar fi retras licenta de transport pe vecie...Macar un multumesc meritam. Sau cine stie, poate ca nu!
 Focul a fost stins. Viata mea si a familiei crutata. Sotia mea nici nu a stiut cat de aproape a fost de moarte. Facea mancare in bucatarie si canta cantari crestine! Minunat! Ce e mai frumos decat sa mori cantand spre slava lui Isus! Dupa ce primejdia a trecut m-a intrebat daca m-am rugat in acele momente. Nici macar nu puteam gandi in acele clipe de cosmar, decat ca o placa stricata oare cand vin pompierii. Of! Slava lui Isus ca am scapat din nou cu viata!


Partea 8 - Final de marturie


Pasii care ma duc inapoi acasa imi par grei. As vrea sa fie mai usor, dar cine alege binele, va avea o misiune mai grea decat cel care alege sa traiasca oricum. Nu stiu cat mai am de trait, dar vreau sa aduc onoare Numelui Sfant al Tatalui, atat timp cat El ma va mai tine pe pamant. Sa il iubesc si sa il cinstesc cum nu am facut-o niciodata pana acum. Nu regret nici o clipa cu El! Dar regret toate clipele traite fara El! Regret ca cei care m-au cunoscut au fost dezamagiti de mine! Cel mai tare m-am dezamagit pe mine insumi. Am realizat ce sunt fara Dumnezeu: nimic! Un gunoi!
 As fi vrut sa fac mai multe pentru Biserica lui Isus Christos! Indiferent pe cine as da vina acum, sunt principalul vinovat ca nu am lucrat mai mult...
 Sper ca daca Dumnezeu va dori, sa ma inspire si sa pot ajuta cu ce am la ora actuala disponibil: rugaciune, poate un sfat bun, o vorba scrisa pe acest blog. E ceea ce mi-a poruncit in urma cu niste ani, ca sa-i intaresc pe crestini. Dar inca am nevoie eu insumi de intarire si rugaciune, pentru ca diavolul se lupte amarnic cu mine, poate mai tare decat atunci cand eram al lui. Acum vad atat de intens puterea lui Dumnezeu cum nu am vazut-o niciodata! O putere pe care crestinul o are la dispozitie pentru a lucra pentru Christos. O putere ce muta muntii din loc. Dar nu e o putere pentru noi, pentru a ne ingrasa eul, ci pentru ca El sa aduca in aceste vremuri de final, puterea Sa. Pentru a aduce un suflu nou Bisericii Sale!
 Trebuie sa va deschideti ochii! Sa refuzati plictiseala si lenea din viata bisericilor si sa aveti curajul unui nou inceput alaturi de Christos! Sa aveti curajul unui razboi total cu fortele Satanei! Biserica trebuie sa fie fara pata si fara zbarcitura! Curajul, credinta si speranta din inima Bisericii il onoreaza pe Dumnezeu. Ii arata iubirea fata de Mirele. Sa avem curajul de a nu mai fi pentru noi insine, ci pentru Isus! El s-a dat pentru noi. Sa ne dam si noi pentru El! Sa fim noi in El si El in noi pentru vecie. Aceasta este nadejdea Slavei si a celei mai desavarsite frumuseti. Dumnezeu sa ne ajute!
 Inchei azi despre marturia vietii mele. Cred ca am trait o viata destul de interesanta. Cred ca nu a fost banala! De fapt oricine traieste cu Isus nu va avea o viata banala, ci o viata tumultoasa, indiferent cat ar vrea sa stea deoparte. Asa cum scrie in 2 Samuel cap 23 de la versetul 11 despre Sama, fiul lui Aghe...In final, daca suntem crestini va trebui sa ne asezam in mijlocul ogorului si sa ne luptam...Nu pe margine, nu dupa copaci, nu dupa stanci, ci in mijlocul ogorului lui Christos, in locul cel mai expus! Sa luptam deci! Sa ii cerem lui Dumnezeu armatura sa si sabia Duhului. Si intotdeauna sa nu uitam sa fim crestini, iubindu-ne fratii si surorile, fiindu-le prieteni, chiar daca pierdem ceva material...Mai bine sa pierdem cu Christos, decat sa castigam cu firea...Dumnezeu sa ne pazeasca in acest final de Veac rau!
sursa: http://altarul.blogspot.ro/p/marturia-vietii-mele.html

Vizualizări: 35

Răspunde la Aceasta

Mission Holy Doctor

Parteneri

Rezultate google

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

© 2017   Created by Emil Georgescu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor